Multum in parvo

Antologia unei poezii

Dăruită cu dealuri domoale ca un sfat de om înțelept, cu pămînt mănos bun de pus pe rană, Moldova este (sau: a fost) spațiul vitalității vegetale. Dar Moldova mai este, totodată, și tărîmul vitalității lirice, poeții fiind fructul miraculous al căii de mijloc, al îngînării, al îngemănării luminii cu întunericul. Pornind de la ideea că scriitorii de valoare sînt conștiința morală a unei națiuni, rubrica noastră Multum in parvo (Mult în puțin) își propune să găzduiască cîte o poezie reprezentativă din creația condeierilor basarabeni de ieri și de azi.

 Vasile  ROMANCIUC

(17.12. 1947, Bădragii Noi, Edineț)

 Absovent al Universității de Stat din Moldova (facultatea Filologie), a debutat editorial cu placheta de versuri Genealogie (1974), urmată de volumele: Citirea proverbelor, Din tată în fiu, Ce am pe suflet, Note de provincial, Un timp fără nume, Îndoiala de sine, Olimpul de plastic, Purtătorul de cuvînt al tăcerii ș. a. Cutremurat de inocența blîndă a cuvintelor, poetul a scris și unele dintre cele mai frumoase versuri pentru copii, risipite în cărțile Dacă ai un prieten (1983, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova), Doi iezi, Toate întîmplările se prefac în cuvinte, Copilul cu aripi de carte, O furnică în bibliotecă etc. Poezia lui, de tensiune înaltă, se situează la confluența dintre etic și estetic. Premiul Național al Republicii Moldova (2002) pentru întreaga creație. “Vasile Romanciuc este un reflexiv care adaugă foșnetului liric al poeziei fluizii unei gîndiri identitare, cu strictă conștiință de sine. Poemul său este meditativ fără a fi grav, etic, dar fără sîcîială moralistă, concret-istoric, evitînd însă sloganul. O cerebralitate frăgezită de frumos”, scrie, pe bună dreptate, criticul literar Eugen Lungu. 
De carte înfiat...

Ochiul lucid al Cărții îmi disecă

Și îmi traduce gîndu-nnoitor –

Cartea îmi este înger păzitor,

Eu sunt copilul tău, Bibliotecă!

De Carte înfiat, de ea crescut,

                    Simt, tainic, glasul Cărții cînd mă cheamă.

  Cu drag, îi zic Bibliotecii mamă,

   Și pentru ea – sunt sabie și scut.

Norocul e mereu altundeva,

Dar niciodată nu e prea departe –

Zgîrcit cum este, totuși ne împarte

Cîte puțin din avuția sa...

              Cînd vine ziua norocoasă-a mea,

                                        Aș vrea să cred că m-a visat o carte...