GRIGORE VIERU, CARTE MEREU DESCHISĂ

În anul 1957, un tînăr student la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, mereu tras la față și palid, timid și fin ca un descendent dintr-o familie de nobili scăpătați, debutează editorial cu o plachetă de versuri pentru copii, “Alarma”, care este apreciată de critica literară ca un început de bun augur. Au urmat apoi, asemeni unor curate ploi de vară, alte cărți pentru copii: „Muzicuțe”, „Bună ziua, fulgilor!”, „Mulțumim pentru pace”, „Făt-Frumos, curcubeul”, „La fereastra cu minuni” ș.a. – toate culminînd, în 1980, cu „Albinuța”, cartea de căpătîi a preșcolarului, care a educat și sensibilizat zeci de generații de cititori. Neamul nostru întotdeauna a avut parte de poeți buni, inventivi, memorabili. Totuși, oare de ce creația lui Grigore Vieru este ca o carte mereu deschisă, pe care am citit-o și răscitit-o, dar parcă îniciodată pînă la capăt? Cu orice lectură, descoperim frumuseți și sensuri noi. Indirect, dar sugestiv, la această întrebare ne răspunde poetul, eseistul și publicistul Geo Bogza într-un basm, în care se povestește cum, demult, Dumnezeu umbla cu Sfîntul Petru pe pămînt, sub chipul unor moșnegi gîrbovi, sprijiniți în toiag și cu sandalele rupte, iar la căderea nopții băteau pe la ușile oamenilor, și li se întîmpla de multe ori să fie izgoniți. Într-un tîrziu, au ajuns într-un sat și au dat cu toiagul în prima poartă. Gospodarul i-a primit cu drag, i-a ospătat și i-a dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a busuioc. A doua zi, de cum au ieșit din sat, Sfîntul Petru a început să se roage de Dumnezeu să facă ceva pentru oamenii aceia, că tare i-au primit frumos: -- Doamne, fă ceva, fă-i să-și vadă măcar odată sufletul! – Bine, Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gînditor satul din vale... Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut MIHAI EMINESCU. Aflîndu-ne acum, din punct de vedere spiritual, în Anul Grigore Vieru, ne-am gîndit să inaugurăm rubrica din capul acestor rînduri, în cadrul căreia ne propunem să scuturăm cîte o petală de gînd peste destinul, viața și opera celui care a fost, este și va fi lacrima de foc a versului basarabean. Versuri care ne vor ajuta să ne vedem, în primul rînd, sufletul, căci se pare că trecînd o vreme după Eminescu, din neamul acela de oameni că s-a născut... Grigore Vieru.             

VREAU SĂ TE VĂD                                   

-- Vreau să te văd, femeie,       

Sau vino să mă vezi,

Mi-e dor de iarba crudă

A ochilor tăi verzi;

De-a tale negre gene

Ce tremură ușor

Ca aburul de ploaie

Deasupra codrilor.

-- Vreau să te văd, bărbate,

Sau vino să mă vezi,

E timpul coasei, iată,

În ochii mei cei verzi.

Cosește, hai – ca iarba,

Cu rouă și cu stea,

Mai deasă și mai verde

Să crească-n urma mea.