Biblioteca în dialog cu cititorul

 

Vlada Isac, elevă în clasa a IX-a a Liceului „Mircea Eliade”, a venit recent la filiala noastră şi a solicitat informaţii despre Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, pe motivele căreia a fost scris Imnul Uniunii Europene. Ne-am gîndit că acest subiect i-ar putea interesa şi pe alţi utilizatori şi, drept urmare, am însăilat articolul pe care îl puteţi citi în continuare.

 DE LA SIMFONIA A IX-A DE BEETHOVEN PÎNĂ LA IMNUL UNIUNII EUROPENE

 Anul 1824, şapte mai. Concert în sala Teatrului vienez „Kertnethor”. Se interpretează în premieră Beethoven, Simfonia a IX-a. Un sărac, un infirm (compozitorul pierduse între timp complet auzul), întruchipare vie a durerii, a zămislit din calvarul său Bucuria pentru a o dărui apostolic oamenilor… Consemnarea unui martor ocular al evenimentului: „Succesul a fost colosal. Beethoven, în schimb, stătea cu spatele la public şi nu auzea aclamaţiile. Atunci cîntăreaţa Charolina Unger l-a întors cu faţa spre sala agitată. Profund mişcat, el a mulţumit asistenţei pentru ovaţii. Era un tablou sfîşietor de trist să-l vezi pe acest titan al spiritului atît de insensibil la ceea ce se întîmplă în sală”. Dar să facem o translaţie în timp, ca să coborîm în adolescenţa lui Beethoven. Anul 1785. Scriitorul german Friederich Schiller scrie “Odă Bucuriei” (“Către bucurie”). “Îmbrăţişaţi-vă, milioane!” – acest apel cu aspiraţii umaniste, ce îndeamnă la o fraternitate mondială, lansat în ajunul exploziei revoluţionare din Franţa, înregistrează un ecou puternic în rîndurile tineretului. Dar Beethoven e încă prea tînăr pentru a înţelege semnificaţiile multiple ale versurilor schilleriene. El nu are decît 15 ani:
O, divină bucurie,

Ce purcezi din Elizeu,

Un îndemn ceresc ne-mbie     

Înspre sanctuarul rău.
Vraja ta uneşte toate,
Tot ce lume-a despărţit:
Om cu om devine frate
Sub aripa-ţi îmblînzit.

 Peste cinci ani (deci, în 1790), profesorul Bartholomeo Phineschich îi atrage atenţia lui Ludwig asupra „Odei bucuriei” şi atunci el e animat de ideea de a o pune pe note. Despre acest proiect vorbeşte Phineschich într-o scrisoare către Charlotta Schiller, soţia scriitorului: „Un tînăr din oraşul nostru (Bonn – nota noastră), ale cărui aptitudini muzicale sunt ieşite din comun şi de la care se poate aştepta ceva măreţ şi sublim, intenţionează să pună pe note „Oda bucuriei”… Anul 1794. În viaţa cotidiană, pe scenele teatrelor sunt la modă cîntecele în care se glorifică dragostea, prietenia, relaţiile umane guvernate de sentimentul fraternităţii. Genul ca atare s-a infiltrat în Germania din Franţa revoluţionară. Cu plăcere scrie asemenea cîntece şi Beethoven. Titlurile lor sunt destul de sugestive: „Fericirea prieteniei”, „Cîntec de nuntă”, „Cîntecul alianţei” ş. a. Printre acestea se evidenţiază, în primul rînd, cel intitulat „Dragoste reciprocă”. El parcă anticipează aluziv melodia „Bucuriei”, însă pînă la Simfonia a IX-a mai sunt totuşi trei decenii…

În 1808 Ludwig van Beethoven definitivează „Fantezia pentru pian, cor şi orchestră”. În ea palpită din nou motivul din „Iubire reciprocă”, numai că de astă dată avem de-a face cu un imn dedicat artei. Asemenea unei stele ademenitoare, aidoma unui miraj, apare şi se pierde, apoi iarăşi revine în schiţele sale melodia „Bucuriei”. Ultima dată compozitorul o curtează în anul 1822, de acum pentru a-i da cît mai repede viaţă într-o grandioasă pînză simfonică. Iată a o mărturie din jurnalui lui Anton Schindler, secretarul lui Beethoven: „Ludwig căuta chinuitor forma definitivă a introducerii pentru finalul Simfoniei a noua. Într-o bună zi el a intrat alergînd în cameră şi a exclamat: „Am găsit, am găsit!” Apoi întins o foaie de hîrtie cu următoarele cuvinte: „Hai să-i cîntăm un imn nemuritorului Schiller!” După această propoziţie urma însăşi melodia „Bucuriei”… Mai departe Beethoven a scris cu propria sa mînă: „Iată că, în sfîrşit, am găsit-o…Eu singur voi începe să cînt Bucuria”:

Lumii-ntregi sărut fierbinte!

Vă uniţi, noroadelor!

Peste bolta stelelor

Stă de veghe-un bun părinte.

 Slavă să nălţăm iubirii,
Bolta să ne fie scut.
Unde Cel-Necunoscut
E stăpînil firii.
 Fierbe-n cupe bucuria
Şi, din strugurii-auriţi,
Deznădejdea bea tăria,
Canibalii-s îmblînziţi.

 Întreaga viaţă a lui Beethoven se aseamănă cu o zi traversată de furtuni. La început e o dimineaţă senină şi liniştită. Apoi se revarsă în jerbe imense o lumină sinistră. Cele mai senine gînduri sunt învăluite de o umbră tenebroasă, ea se destramă, apare din nou, întunecînd inima prin jocu-i arbitrar şi dezlănţuit; deseori ideea muzicală parcă se dizolvă în aceste tenebre, iese la suprafaţă, alteori din nou se pierde şi numai în final îşi face apariţia un val plin de mînie. Chiar şi jovialitatea capătă nuanţe caustice, frenetice. Furtuna înaintează o dată cu apropierea serii. Şi iată de acum nourii grei, sfîrtecaţi de fulgere, umflaţi de furtună ca nişte ugere – e începutul Simfoniei a IX-a. Brusc, chiar în toiul uraganului nestăvilit, negura se destramă şi ziua senină se întoarce pe bolta cerului datorită Creatorului… O atare forţă de generalizare nu avea antecedente în muzică. „Simfonia a noua constituie punctul culminant al geniului beethovenian, avea să exclame compozitorul francez Hector Berlioz. – Aceasta e muzica sferelor înalte. Beethoven e întruchiparea Atotputernicului”. Aşadar, “Îmbrăţişaţi-vă, milioane!” – această chemare beethoveniană a stat la baza Imnului Uniunii Europene. Iată cum doi mari creatori – Schiller şi Beethoven – şi-au dat mîna pentru a ne demonstra că Bucuria, încrederea în viaţă alcătuiesc darul care ni se aduce după înfrîngerea greutăţilor. Aşa fragilă şi vulnerabilă cum pare ea, viaţa este singura formă de victorie asupra morţii.